Incep sa ma obisnuiesc cu ideea ca oamenii se schimba, sau ca nu se schimba niciodata.
In ultima vreme mi-am petrecut timpul gandindu-ma la lucrurile si persoanele de care mi-e dor. E un dor care nu pleaca maine si nici nu se uita cu ziua de ieri. Ramane acolo, in fiecare colt al trupului meu si tresar doar la o simpla vorba spusa de el.
De ceva vreme, nu ne mai vorbim, nu mai comunicam, ne intersectam subtil priviri si atunci intoarcem capul. Orgoliul si incapatanarea ca "eu am dreptate" ne distrug. Pe zi ce trece, pierdem tot. Nu ne dam seama de asta sau ne e teama sa recunoastem. Si continuam asa, in prostia noastra, sa ne hranim orgoliul in locul sufletelor noastre. Ce maine, poate, mor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu